…Practică însemnând că viaţa CFR-ului înseamnă moartea Universităţii Cluj. Concret, era un meci la Caracal, preşedinte la Craiova era George Ilinca, iar executiv era Jean Niţulescu. Dacă vor, şi am încredere în integritatea lor, vor recunoaşte. Jucau cu U Cluj şi mie mi s-a cerut să merg să dau bani, 10.000, Craiovei, ca să o bată pe U Cluj. Am spus: cum puteţi să faceţi aşa ceva? De ce trebuie să dispară U Cluj? În acel moment am intrat într-un conflict.

Marcel Popescu vorbeşte azi despre ceea ce ştiam de 10 ani.

 

Nu distrugerea Universităţii s-a urmărit atunci, domnule Popescu. Adevărata miză era exterminarea noastră, a suporterilor. Sportiv, “U” Cluj nu reprezenta mare lucru la mijlocul anilor 2000, cum nu reprezintă nici azi şi nu a reprezentat niciodată. Noi, în schimb, eram mulţi, uniţi, răi şi departe de orice posibilitate de control. Ei, noii dictatori ai libertăţii controlate, aveau totul dar nu deţineau nimic. Zorii civilizaţiei bazate pe performanţă cu orice preţ răspândeau lumină orbitoare şi întreaga Românie privea uimită miracolul de la Cluj, unde omul nou construia raiul pe alte principii decât cele cunoscute de fotbalul nostru: cinste, trofee, performanţă. Ele aduceau adulaţia şi răsfăţau orgoliul.

Dar nu aveau Clujul. Ironic, mii de oameni se încăpăţânau să respingă cu furie raţia generoasă a noului model de succes, rămânând blocaţi pe un stadion în paragină, lângă o echipă incapabilă să învingă pe Building Vânju Mare. Ei, CFR 1907, învingători pretutindeni, învinşi la Cluj de propriul oraş.

Şi atunci, în laboratorul performanţei, s-a născut ideea. Ok, nu putem cumpăra suporterii, le distrugem cauza existenţei. 10 000 de euro la Caracal. 40 000 de euro la Reşiţa. În 2006- 2007, cam toţi adversarii Universităţii Cluj jucau pe prime venite de la CFR 1907, zice folclorul pe care noi îl simţeam în fiecare sâmbătă. Nenumărate replici ale cutremurului s-au extins în timp până către zilele noastre, cu momente bine cunoscute: 2007- Valiza, 2012- Rejucarea etc.

Noi, suporterii, am fost adevărata cauză a războiului dintre CFR şi U. Fără noi, Universitatea nu însemna nicio piedică în rarele momente când cele două echipe se întâlneau. CFR s-a lăcomit însă până şi la ultima firimitură de pe masa plină de bunătăţi şi s-a înecat tocmai cu miezul neînsemnat.

Din păcate pentru noi, astăzi, când pacea de la DIICOT ar putea aduce şi toleranţa dintre suporterii Universităţii şi amărîţii schelei din Gruia, nu prea mai avem pe cine trimite la semnarea tratatului. Am început războiul fără să vrem fiind mii de oameni cu un singur suflet şi l-am terminat dezbinaţi, scîrbiţi şi puţini.

Fie ca ziua biruinţei să ne strângă din nou împreună şi pentru vremurile de pace care vor urma. Dumnezeu să ierte toate victimile ceferismului!

Comentarii