Nu cred prea multe din gestul lui Machado de la Piatra Neamţ, de a îngenunchia în faţa suporterilor pentru iertare. Venind mai degrabă ca un reflex de apărare în faţa avalanşei de ură şi flegme din pornită din tribună, reacţia lui Machado nu exprimă, din punctul meu de vedere, regrete. Este, mai degrabă, modul prin care atacantul a încercat să îşi cumpere toleranţa de la suporteri. În mare parte a reuşit.

La fel de adevărat este că brazilianul nu a intrat în inima fanilor şi cântecele peluzei prin dovezi de ataşament, ci printr-un randament formidabil pe teren. E posibil ca la fel să se întâmple şi acum, dacă evoluţiile lui vor fi cel puţin la nivelul celor din precedenta legitimare la „U”, doar că drumul spre inimile suporterilor va fi ceva mai lung şi poate nu va mai ajunge atât de departe. În genunchi, în cur sau în cap, prea puţin contează poziţia lui Machado după meciuri, atât timp cât pe parcursul lor e diamantul ce dă strălucire.

Machado nu este primul jucător care a avut ceva de transmis tribunei. Au fost alţii înaintea lui şi vor mai fi. Însă, e primul îngenunchiat. Chiar dacă, aşa cum spuneam, gestul e mai fals ca ţâţele lui Bianca. Fără să vrea, cu gândul la liniştea pe care ar putea să şi-o cumpere în genunchi, brazilianul a învăţat cu această ocazie şi lecţia umilinţei. Una care ar putea să-i fie mai folositoare decât iertarea cerută cu interes. Îmi place să cred că tocmai umilinţa îl va face pe Machado, pe de o parte, să înţeleagă singur greşeala trecută şi pe de altă parte să primească din partea tribunei toleranţa pe care orice jucător al Universităţii o merită!

Mihai Hossu

Comentarii